Tura de noapte

”Stai liniștit, pe aici nu se întâmplă niciodată nimic” îmi zâmbește șeful de post cu niște dinți galbeni și ușor strâmbi. Stăm amândoi în fața intrării în Căminul numărul 4. Afară sunt peste 30 de grade, amândoi suntem transpirați și muște grase întră și ies în voie din cămin. Două uși metalice cu geamuri mari păzesc intrarea și în fața lor, sub acoperisul care se prelungește câțiva metri, stau 3 bănci verzi, cu vopseaua mâncată de soare. E liniște. Curtea căminului e cât un teren de fotbal, plină cu iarbă și buruieni. Un singur trotuar gri sparge monotonia verde a ierbii făcându-și loc de-a lungul căminului. Într-un capăt al trotuarului suntem noi, pregătiți să întrăm, iar în celălalt capăt, un stâlp din lemn înalt veghează peste curte.

”Hai să intrăm” zâmbește din nou șeful de post și îmi pune mâna pe spate. Mă trec fiori și mi se face frig. Îi răspund înapoi cu un zâmbet timid și strâng tare în pumnul stâng punga în care am uniforma. Șeful are un costum maroniu închis, ochii negri și părul rar și slinos tras peste vârful capului. Intrăm în holul căminului unde căldura de afară dispare și fiori reci îi iau locul. În stânga, înainte de holul cel mare, o lumină galbenă slabă trece printr-un gemuleț cu vopseaua albă cojită de colții timpului. Un bărbat mic și gras se vede înăuntru stând pe un scaun cu picioarele ridicate pe o masă și privind spre ceea ce pare a fi un televizor. După ce trecem de al doilea set de uși din care sunt prezente doar balamalele, stăm amândoi în mijocul holului. Deși la intrare nu părea ca suntem pe cale să întrăm în gura unei bestii, înăuntru pare a fi stomacul uneia. E frig și miroasea a stătut.

Față în față cu ușa pe care am intrat, e intrarea într-un alt hol care se lungeste mult in dreapta și e paralel cu trotuarul de afară. Pe ambele părți ale holului strâmt sunt camere cu paturi, iar în capătul acestuia, pe partea stângă, baia. În celălalt capăt al holului, in spatele unor bare din fier negru stă închisă o ușă din lemn mâncat de carii. În stânga holului mare sunt scările care urcă spre etajele superioare ale căminului și în stânga lor, în spatele unor dulapuri mari din tablă albastră, ruginite în partea de jos, e camera unde stă paznicul.

Din camera de după dulapurile albastre iese un tip mai scund decât mine și mult mai scund decât șeful de post. Are pantaloni largi gri, ridicați până sub burtă și o cămașă gri strănsă în spatele pantalonilor de o curea neagră solicitată de prea mult timp. Își sterge mâinile cu degete groase de pantaloni în timp ce se apropie de noi. Un ”Bună ziua, domnu’ șef!” suav se înalță din gâtlejul cu pielea mult prea întinsă și ochii mici albaștri îi sclipsesc în timp ce își privește șeful și dă mâna cu el. ”El e băiatul de care ți-am zis, o să lucreze cu voi luna asta cât e Peter în concediu”, și în timp ce mâna noului meu coleg se îndreaptă spre mine, șeful de post își sterge repede mâna de pantaloni. ”Salut, salut, bine ai venit! Eu sunt Gabe!” rânjește când spre mine, când spre șeful lui și îmi strânge mâna cu putere. ”Hai să îți fac un mic tur. Începe din seara asta?” se uită spre șeful de post care îi aprobă scurt din cap.

”Nu trebuie sa știi mare lucru, nu se întâmplă nimic când sunt studenți pe aici, acum că sunt doar vreo 2-3 camere ocupate, sus la etaj, e liniște”. Întră pe ușa de lângă dulapuri și mă poftește înăuntru. Un bec vechi împrăștie o lumină galbenă bolnavă care umple mica încăpere. În fața gemulețului, un televizor setat pe un meci de tenis bârâie încet și lângă el, un ecran care difuzează imaginile de pe camerele de supraveghere. Două camere la intrare, una lângă stâlp, două pe holul cel lung, și una în spatele căminului, ațintită spre o ușă. ”Aici ai camerele, poți să vezi dacă vine sau pleacă cineva”. Gabe ia o atitudine de om învățat, încercând să-și impresioneze șeful. ”Aici în spate poți să te schimbi, să îți lași mâncarea în frigider. Cam atât, hai să îți arăt baia”.

Camera din spate e puțin mai lungă și becul de aici luminează mai bine. Pe peretele din dreapta are un dulap mare, cu câteva cămăși de uniformă, și în celălalt capăt, un frigider micuț. Între ele e o bancă lungă din lemn lăcuit cu picioarele neuniforme. Pereții sunt acoperiți cu var verde deschis. Deasupra intrării privește în jos un ceas rotund cu limbi nerge care arată ora 5:45.

Ieșim din cămăruța luminată prost în holul răcoros unde ne așteaptă șeful de post. Trecem pe lângă el și Gabe îi aruncă o privire care așteaptă aprobarea acestuia, dar care întârzie să apară. Suntem în fața holului cel lung. În stânga, bare negre de fier protejează  o ușa misterioasă din stejar care nu are mâner. ”În capătul holului e baia. Becul de aici nu merge..” și acționează de câteva ori întrerupătorul, ”așa că o să ai lumină doar la întoarcere” și râde încet, oprindu-se înainte să se înece. Îl urmez din spate până în capătul holului. Se mișcă încet de pe un picior pe altul și capul lui ca un pendul face mișcări de la stânga la dreapta. E frig și mă cuprind din nou fiorii. Ajunși în capăt, îmi arată triumfător că de aici funcționează becul și îmi arată baia. Șase toalete împrejmuite de pereți din lemn vopsit într-un albastru spălat cu șase chiuvete în fața lor. ”Încă un lucru pe care trebuie să ți-l mai arăt și cam asta e tot. Mergem afară la stâlp”. Ne întoarcem pe holul rece dar de data asta eu sunt în față. Când ajungem în dreptul ieșirii îl întreb cu glas încet ce e în spatele ușii din lemn, dar Gabe nu răspunde și atinge întrerupătorul cu mâna lui slinoasă, luminile oprindu-se în urma noastră.

Îl urmez afară unde ne așteaptă șeful de post. Stă pe una dintre băncile verzi, picior peste picior și trage cu poftă dintr-o țigară, fiind învăluit de fum. Gabe îi zâmbește din nou și ne îndreptăm amândoi spre stâlpul de lemn. Deși afara s-a mai răcorit, Gabe gâfâie și e transpirat. Cămașa gri a prins o tentă de negru în jurul gâtului și pe sub brațe. În dreptul stâlpului, pe peretele alb al căminului, iese în evidență o cutie roșie, ca o pată de sânge pe piele, închisă cu un lacăt auriu nou. Gabe se reazămă cu o mână de cămin și cu cealaltă își sterge stropii de transpirație de pe față. Deschide lacătul și cutia și îmi prezintă un mâner negru în interior. ”Simplu, tragi de mâner, și se pornește lumina”. Lumina din vârful stâlpului pâlpâie de câteva ori înainte să se pornească. Gabe ridică mânerul și închide ușița, spunându-mi să vin să pornesc lumină pe la ora 9-10, când se lasă noaptea. Ne îndreptăm spre intrare unde șeful de post ne așteaptă zâmbind.

Întrăm toți 3 înăuntru, unde Gabe închide ușa holului spre baie cu un lacăt uriaș. Se îndreaptă spre mine și îmi lasă un rând de chei. ”Mâine dimineață poți să pleci mai repede, nu trebuie să mă aștepți. Încuie tot și lasă cheile pe dulap”. Deși nu vreau, îi strâng din nou mâna în semn de mulțumire. Șeful de post îi mulțumește și îl lasă să plece, de acum urmează să mă ocup eu de paza și protecția Căminului 4.

Gabe iese ușor pe ușă și pornește agale pe trotuar. Șeful se întoarce spre mine și îmi spune pe un ton grav: ”Mâine înainte de 6 poți să lași cheia și să pleci, o să apară și Gabe la scurt timp după. Să îți iei uniforma, să nu uiți de becul de afară și să ai serviciu ușor și o noapte plăcută”. Îmi strânge mâna și îi simt unghiile mari cum îmi întră încet în carne. Un nou val de fiori mă cuprinde și tot ce pot să zic e un ”mulțumesc” ofilit. Îmi întoarce spatele și se oprește la intrare. Își aprinde o țigară și prin fum dispare pe trotuarul cel lung. Sunt singur.

Intru în camera cu becul bolnav și trec în cea cu lumina bună. Îmi scot uniforma din pungă și o îmbrac. Pantaloni gri la dungă și o cămasă gri cu linii roșii la guler și la mâneci. Numele firmei de pază, ”PROtect” scris cu roșu pe buzunarul drept al cămășii. ”Heh, pază..nu nu..agent de securitate, sună mai bine” mă gândesc în timp ce ies din camera cea mică și îmi privesc regatul. Afară încă mai bate o lumină difuză și înăuntru nu e întuneric. E frig, din ce în ce mai frig. Ies afară, trec de cele trei bănci în formă de ”U” și privesc Căminul 4. Înalt de 6 etaje și lung în partea treaptă până la stâlp. Timpul trece încet și mă bucur de razele calde ale soarelui care încă strălucește. Închid ochii și mă las purtat pe palmele lui calde. Toate geamurile sunt închise în afară de două de la etajul 5. Vântul suflă perdelele roz ca velele unui vas și înăuntru se aude muzică. Un gând liniștitor îmi trece prin minte. Nu sunt singur.

Ca un fulger îmi vine în minte imaginea ușii din spate. Fiind mai aproape capătul din partea stângă, decid să îmi încerc norocul acolo. Din cum e așezată camera, nu îmi dau seama unde exact e ușa. Dupa vreo 20 de pași, fac colțul spre dreapta și sunt întâmpinat de câmp mic cu iarbă arsă. Dacă iarba din fața căminului era verde și bine întreținută, iarba de aici era galbenă și culcată la pământ. Puțin mai în față observ camera de supraveghere ațitită spre ușă. Cu pași repezi și curioși ma apropii să văd despre ce e vorba. Ușa e neagră și fără clanță, la fel ca cea din interior. După textura lemnului, acesta pare să fi fost ars. Ating ușor ușa cu degetul, apăs încet și trag o linie dreaptă. Degetul îmi rămâne negru și plin de funingine. Încerc să examinez ușa din mai multe unchiuri dar nu descopăr nimic. Încerc să observ ceva pe gaura unde ar trebui să fie clanța, dar totul este negru, la fel ca și funinginea de pe degetul meu. Sunt atât de curios ce e în spatele acestor două uși, dar un șuierat demonic mă aduce înapoi cu picioarele pe pământ. Un aer rece iese prin gaura din ușă alături de un țiuit groaznic. Încep să tremur și privesc în jur. E noapte.

Cât timp am visat cu gândul la razele calde și am cercetat ușa misterioasă, soarele a trecut peste Căminul 4 și a făcut loc întunericului. Alerg spre intrare unde bezna a cuprins totul. Un vânt rece și zgomotos suflă cu putere iar stâlpul de lemn așteaptă în întuneric. Deasupra, nori uriași se adună peste cămin și stâlpul devine din ce în ce mai greu de văzut. Din două mișcări arunc o privire în interior să văd dacă totul e în regulă, și pornesc ca și Kharon pe Styx spre stâlp. Cutia roșie pare neagră din depărtare și stâlpul din lemn aproape că dispare în întunecime. Vântul îmi flutură cămașa și norii mă amenință grupându-se din ce în ce mai mulți. Ajung într-un târziu la cutia roșie, deschid lacătul și cutia și trag de mâner. Becul de pe stâlp pâlpâie din nou de câteva ori și se pornește. Lumină.

Ca și cum lumina a ieșit triumfătoare din această luptă, vântul s-a mai liniștit și noaptea nu mai pare chiar atât de neagră. Îndrăznesc să fac câtiva pași dincolo de trotuar deși inima încă îmi bate cu putere după șuieratul din spatele ușii. În partea stângă, drumul se întâlnește cu câteva clădiri și se pierde printre ele, iar în partea dreaptă, drumul se pierde în negura nopții. Închid cutia și lacătul și mă îndrept spre intrare. Lumina de pe stâlp îmi călăuzește calea pe trotuarul rece. Înainte să intru, arunc o privire spre stâlpul de lemn unde văd o figură spectrală în lumina albă. Pare a fi un bărbat inalt și slab care mă privește de la distanță. Părul alb și lung îi flutură ușor în bătaia lină a vântului. Fiorii îmi zburdă prin tot corpul și valuri de frig își fac loc unul altuia. Alerg înăuntru și închid ușile de la intrarea în cămin după mine. Intru în camera de după geamul mic și privesc monitorul cu imaginile de pe camerele de supraveghere..nimic. Nu e nimeni în lumina stâlpului. Cu frica în sân ies din cămăruță și privesc afară. Bărbatul stă în spatele băncilor, departe de raza de acțiune a camerelor, așteptând în întuneric. Are pantaloni negri și o geacă de blugi spălăcită. Il privesc în timp ce stropi reci de transpirație îmi aleargă în jos pe spate. Fără nici un avertisment, bărbatul începe să pășească spre intrare. Fug din nou în spatele geamului mic și caut lumina din fața ușilor. După o analiză rapidă a a peretelui de lângă monitor, o găsesc și apăs cu putere pe întrerupător. Înainte să ies arunc o privire pe ecran, dar bărbatul nu e nicăieri.

Ies din camera cu becul slab și mă îndrept tremurând spre intrare. Sunt în fața ușii, la câțiva pași de aceasta. Ne privim unul pe celălalt, eu din întunericul din hol și el scăldat în lumina de afară. Are fața albă și părul lung, cărunt și ațos. Ochii albi se uită prin mine și rânjetul său descoperă o mulțime de dinți lungi încălecați unul peste celălalt. Deși e aproape lipit de geamul ușilor exterioare și respiră greu, aburii nu apar pe sticlă. Mi-e din ce în ce mai frig și mă retrag ușor într-o parte. Ochii lui morți mă urmăresc în întuneric și simt cum inima vrea să îmi spargă pieptul. Părul mi se ridică încet pe mâini și gura cere saliva pe care nu o primește. Mâinile îmi sunt transpirate. În tot acest timp o liniște infernală cuprinde căminul. O liniște tăiată ușor de scrâșnitul unor dinți. Bărbatul începe să-și miște maxilarul dintr-o parte în alta, lăsând să iasă țiuituri ucigătoare de dinți sparți. Își deschide gura și un sunet morbid de demon în chinuri care îmi îngheață sângele năvălește afară. Încerc să înghit dar nu am ce. Cu gura uscată îl privesc cum urlă și cum ochii lui lipsiți de viață îmi urmăresc fiecare mișcare. Trebuie să acționez, trebuie să fac ceva. Alerg spre intrarea în cămăruță și simt cum capul lui se rotește și urletul devine mai gros. Mai multe voci care vor să scape se aud din gâtlejul său alb. Caut o armă, orice cu care să pot să mă apăr. Mă uit în fiecare colț din camera inundată de lumina bolnavă în timp ce bărbatul de afară începe să zgârie sticla cu unghiile. Lângă ușă văd într-un final arma de care am nevoie. Un baston negru de polițist stă rezemat de perete. Îl iau și mă pregătesc să ies, moment în care o liniște suspectă se așează în curtea Căminului 4.

Ies și privesc afară unde nu mai e nimeni. Sticla are o mulțime de linii zgâriate precum o ploaie de săgeți. Liniștea cuprinde întreaga zonă și în depărtare un val uriaș de ceață începe să se lase peste curte. Strâng bastonul cât de mult pot și pășesc încet spre ieșire. Afară, privesc în toate părțile dar nu reușesc să-l văd pe bărbatul nebun nicăieri. Nu îndrăznesc să fac mai mulți pași din cauza fricii apăsătoare și mă mulțumesc cu atât. Închis ușa în urma mea și mă întorc în camera luminată prost încercând să găsesc o explicație pentru ce s-a întâmplat.

Timpul trece din ce în ce mai greu. De când am preluat postul, până acum, nu au trecut nici măcar 6 ore din cele 12 pe care trebuie să le petrec aici. Am fost nedezlipit de monitorul cu camerele de supraveghere dar nu am văzut nimic. E liniște, ceața groasă s-a așezat ca o pătură peste curte și mie mi-e frig. Mă gândesc cu groază dacă ocupanții camerelor de sus au auzit ce se întâmplă jos. Înăuntru e macabru de liniște. Picături reci de transpirație îmi coboară pe spate și simt cum mâna dreaptă începe să-mi amorțească. De când am revenit înăuntru am strâns cu putere bastonul. Pleoapele îmi sunt din ce în ce mai grele și sunt într-o luptă continuă cu ele. Valuri de oboseală mă lovesc în față cu fiecare minut și eu încerc să rezist toate cele 12 runde.

Trebuie să-mi revin. Fac câțiva pași între cele doua camere și îmi scutur mâinile. Încep să mă încălzesc și să mă simt mai bine. Încerc să mă întind puțin pe banca din camera cu lumina bună dar de fiecare dată când închid ochii îi văd fața albă cu ochii morți și cu dinții scrâșnind. Privesc cu speranță spre ceasul de deasupra ușii care arată trist ora 1. Mai am 5 ore și trebuie să fac ceva ce evit de ceva vreme. Natura își urmează cursul și eu sunt nevoit să parcurg holul cel lung.

Privesc ușa de metal care face trecerea între cămăruță și holul cel rece. Cu bastonul la brâu, îmi fac curaj să intru în burta aspră a bestiei. Strâng rândul de chei în mâna stângă și cu mâna dreaptă împing ușa. Holul e la fel ca și prima dată când l-am văzut, rece și neprimitor, doar că de această dată scările duc spre un negru absolut. Afară, ceața se joacă în curte și totul e o masă albă mișcată în voie de vânt. Singura dovadă că ceva s-a întâmplat cu câteva ore în urma sunt sunt liniile drepte sculptate în sticlă și amintirea feței albe cu rânjet uriaș.

Deschid lacătul și așez cheile cu grijă în buzunarul de la piept. În stânga, simt cum ușa veche de lemn mă privește în tăcere și în dreapta, privesc într-un abis negru. Holul se întinde mult în față și eu trebuie să traversez această cărare a nimcniciei ca să ajung la baie. O lumină slabă vine din baie și pornesc încet spre ea. Țin mâna stângă pe perete și pe ușile care sunt la o distanță de câțiva pași una de cealaltă în timp ce mă îndrept spre capătul holului. Cu pașii mici, tremurând, încerc să nu las loc fricii. Călătoria pâna la mijlocul holului a fost lipsită de evenimente. Un vânt puternic care miroase a moarte mă izbește în față și din spate, un șuierat îngrozitor îmi face părul de pe spinare să stea drept. Privesc tremurând în spate unde din locul unde trebuia sa fie clanța în ușa cea veche, o lumină roșie sângerie pulsează și sunete precum lovituri de ciocan pe o nicovală se aud din spatele ei. Renunț la a ține peretele ca un companion de mână și alerg cu inima bătând nebunește spre capătul holului. Pornesc lumina de la baie fără să mai privesc în spate și intru în primul compartiment. Timpul petrecut acolo a fost ca o eternitate. Vântul sufla adeseori și ușile din lemn subțire se mișcau în bătaia lui. Din celălalt capăt al holului, din spatele ușii de lemn, sunete lugubre se auzeau cu fiecare șoaptă pe care vântul o rostea pe micul geam din baie. Îmi fac curaj din nou și ies din compartiment. Dau drumul la apă din prima chiuvetă care tușește de câteva ori și scuipă apă roșie-maronie. După câteva secunde, aceasta se limpezește și mă spăl pe mâini și pe față cu apă rece ca gheața. Cu bastonul strâns în mâna dreaptă, ies pe holul pierzaniei și privesc cum lumina cea roșie încă pâlpâie. Las lumina aprinsă în baie, care îmi oferă ultima rază de speranță și pornesc spre ieșire. La început cu pași hotărâți, dar mai apoi cu pași din ce în ce mai timizi. Simt cum tălpile mi se lipesc de podeaua din piatră șlefuită. Arunc o privire în spate spre ultimul strop de speranță unde văd umbre jucându-se. Îmi amintesc că lumina funcționa din acest capăt de hol, dar acum e prea târziu să mă întorc, umbrele au pus deja stăpânire pe acea parte de cămin. Trebuie să îmi continui drumul spre ieșire. Vântul bate din ce în ce mai tare, șuieratul devine din ce în ce mai disperant și umbrele iau forme greu definite. Sunt prins între două coșmaruri și valuri de frig și căldură se luptă pentru supremație. Pornesc din nou ca prin nisipuri mișcătoare spre ieșire. Picioarele îmi sunt grele și transpirația îmi cuprinde tot corpul. Inima îmi bate incontrolabil. Mai am câțiva pași și am ajuns.

Lumina roșie a dispărut, și în spate, umbrele și-au oprit dansul. Respir ușurat. Înainte să pășesc spre dreapta, simt o apăsare pe umărul drept. Privesc cu oroare o mână albă cu unghii lungi care mă strânge și mă apasă precum o umbră uriașă peste pământ când se anunță nori de furtună. Unghiile îmi intră în carne și le simt veninl usturător. La început e rece și înțepătoare dar cu cât apasă mai mult, cu atât devine mai fierbinte și neiertătoare. Îi simt unghiile lungi cum îmi străpung pielea și cum mă trag spre întuneric. Sângele îmi fierbe și îmi îngheață în același timp și sunt amețit. Parcă umbre își fac din nou apariția în lumina distantă, și din spate apar iar raze slabe de lumină roșie pâlpâitoare. Pleoapele îmi sunt ca de plumb și mă simt tras încet în întuneric.

Mă trezesc brusc pe scaunul din fața televizorului unde rulează știri în reluare din seara trecută care vorbesc despre apropierea unei furtuni. O mână cu degete groase mă strânge de umăr și o față rotundă și plină îmi zâmbește. ”Hai trezește-te, poti să pleci acasa, sau vrei să stai și tura mea?” râde Gabe ușor, încercând să nu se inece. Sângele îmi fuge în obraji și tot ce pot să spun e ceva ce era evident pentru el de ceva timp: ”Am..am adormit”. ”Da, da, toată lumea adoarme în prima noapte aici, stai liniștit” încearcă să mă liniștească. ”Putem să vedem ce au prins camerele de supraveghere?” îl întreb curios. Deși tot ce s-a întâmplat noaptea trecută pare un vis de mult uitat, am nevoie de o explicație. ”Heh, nu, camerele sunt doar să vedem noi daca se apropie cineva. De ce? S-a întâmplat ceva? Am dat o tură peste tot și totul pare ok”. Gabe are o privire pierdută care pare că nu vrea un răspuns sincer. ”Nunu, totul a fost ok, eram doar curios”, cu amintirile de noaptea trecută ascunse în întuneric.

Îi urez serviciu ușor și îi strâng mâna. Îl asigur că în noaptea asta nu o să mai adorm și el îmi zâmbește. Ies afară din cămin cu o durere arzătoare în umărul drep, lăsând în urmă un geam zgâriat.

 

Mihai Mariș Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *