Ceața din New Haven

pescarE frig, suflă vântul și zăpada a început să cadă de cum am ajuns în oraș. Nu am dormit de 3 zile, sunt obosit și am nevoie de o băutură puternică. Fulgi, unul mai complicat decât celălalt mi se așează lin pe barba albă iar unii dispar încet în fumul gros care iese din pipă. Cei mai nefericiți se topesc în tutunul arzând roșu și fierbinte.

Lumea se uită ciudat la mine și pe bună dreptate. Hainele mele de pescar nu fac parte din peisajul urban, plin de beton, lumini și mașini care mă înconjoară. Blocuri uriașe mă privesc de sus cu ochi galbeni si zgomotul orașului mă strânge puternic în brațele lui reci. M-am născut lângă apă și mi-am petrecut o mare parte din viață pe apă, iar acum mă simt ca un pește pe uscat. Am lăsat totul în urmă, speriat de ce s-a întâmplat și am venit aici, în inima orașului. Urmează să-mi spun păcatele bunului meu prieten, Garcia.

Garcia se apropie agale de mine cu mâinile în buzunare și fumul gros de țigară plutește mult deasupra lui. Ne zâmbim de la distanță și ne strângem mâna cu putere. E cărunt și el și viața de oraș îi priește; e mult mai gras decât mă așteptam. Mă poftește în barul ales de el, ”Corabia Veche”. Îmi spune că l-a ales special pentru mine, să mă simt ca acasă, neștiind că eu vreau să fiu cât mai departe de acel loc.

Îl urmez în barul cu specific marinăresc și insist să ne așezăm la o masă cât mai retrasă. Nu vreau străini de la oraș să-mi audă poveștile nebunești. Mese și scaune din lemn lăcuit sunt puse ici și colo, iar noi de așezăm la o masă din colț, lângă geam. Fulgii de zăpadă de afară încep să danseze și se înmulțesc cu fiecare secundă. Mașinile își continuă drumul și umbrele negre se strecoară pe străzi schimbându-și încet culoare în alb.

Înăuntru e cald. Deasupra barului un pește uriaș domnește peste raftul plin de sticle colorate în verde și maroniu de sub el. Pereții din cărămidă roșie conturată de linii albe sunt acoperiți cu poze alb negru cu pescari și prăzile lor cele mai de preț. Desupra ferestrelor, guri deschise de rechin privesc flămânde spre interior iar chelnerii înoată dintr-o parte în alta servind băuturi puternice și preparate din pește.

Cer cel mai puternic whiskey iar sprâncenele lui Garcia aproape lovesc tavanul împodobit de valuri și corăbii când cer să se lase sticla. Îl întrerup. Știu că vrea să-mi spună o mulțime de povești și să audă tot atâtea de la mine, dar trebuie să-i spun ce am pe suflet. E foarte important și am nevoie să știu că nu am luat-o razna.

”Garcia, ce o să îți spun acum o să pară o adevărată nebunie. Doar în tine am încredere și doar ție pot să îți spun asta”. Fața lui fericită se transformă încet într-una speriată. Ne știm din copilărie, și tot timpul am fost acolo unul pentru celălalt. Amândoi am crescut în portul New Haven, un oraș mic, cu doar 200 și ceva de locuitori. Tatăl și bunicul meu erau pescari și o mare parte din copilărie ne-am petrecut-o pe mare. Eu am rămas acolo și Garcia a venit la oraș, lucrează la o firmă de avocatură. Garcia deschide sticla și umple paharele. ”Spune prietene, orice e, sunt aici”. Ciocnim paharele și mici valuri de furtună își fac loc în ele. În timp ce Garcia toarnă licoarea dulce-înțepătoare în paharele proaspăt golite și eu îmi reumplu pipa cu tutun puternic, încep să-i povestesc despre New Haven.

Unul dintre cele mai mici porturi din țară, New Haven este un oraș uitat de lume. Cu deschidere la un golf mic și la poalele munților, ca să ajungi în oraș trebuie ori să iei vaporul, care vine o dată la 3 luni, ori să ocolești munții. Locuitorii au rămas la fel de retrași cum au fost dintotdeauna. Primăria, școala și spitalul sunt în centrul orașului, aproape părăsite și pe marginile golfului, casele au rămas la fel. Vopsite în același albastru șters, clădiri spectrale stau puternice în fața valurilor. Străzile au rămas la fel ca în copilărie, pavate cu pietre negre, negre ca și sufletele celor care locuiesc acolo. Deși nu avem străini în oraș aproape niciodată, orice nou trecător primește priviri iscoditoare. Și da, toți străinii au rămas trecători, nimeni nu se oprește aici. Nu ai de ce să te oprești în New Haven. Valuri sărate îți bat în geam, tunetele și ploaia te amenință de sus și locuitorii nu te vor aici.

Următorul pahar se golește la fel de repede și Garcia toarnă din nou valuri cu un miros puternic în el. Fumul din pipă se sparge în oceanul de deasupra și inundă barul. Afară, umbrele albe trec pe lângă geam.

Dacă aș știi, ți-aș spune când s-a întâmplat, dar nu pot să știu cu exactitate. Evenimentele care s-au petrecut pe mare și în oraș mi-au încețoșat mintea. Garcia mă privește speriat, dar cu înteres, și înghite în sec. Era dimineață, ora 7. Marea era calmă și primitoare. Cerul albastru primea bucuros pescăruși albi în brațele lui și eu mă îndreptam pe sub soarele strălucitor spre mica mea barcă, Gloria, care era la capatul pontonului. Îți amintești, era a bunicului meu. Funcționează la fel de bine și acum. Pregătită de pescuit, am pornit pe mare spre locul unde obișnuiesc să pescuiesc. Marea a fost liniștită și pescăruși se odihneau pe Gloria câteva minute înainte să își ia locul pe cer. Cu undițele lansate, mi-am aprins pipa și am privit spre ieșirea din golf. Un perete înalt de ceață se apropia cu viteză și în spatele lui, fulgere desenau linii albe pe cerul negru. Tunete puternice precum ciocane lovind săbii încinse pe nicovale se fac auzite din spatele cortinei albe și marea începe să se miște. Valuri albe galopează precum călăreții în fața unei armate și zidul alb îi urmează. Primul strop de ploaie se oprește în pipa încinsă, și mulți alții îl urmează. Mi-am dat seama repede că nu era o zi bună pentru pescuit. Am strâns undițele și am întors. Furtuna a cuprins orașul în acea seară și ceața i-a invadat străzile. Nimic neobișnuit pâna acum, locuitorii din New Haven erau obișnuiți ca natura să fie supărată pe ei. Geamurile luminau galben trist, stingându-se pe rând în timp ce orașul se scufunda în întuneric și ceață.

Paharele sunt umplute din nou cu furtuna chihlimbară, fumul gros se așează pe marea de deasupra și aburi albi ies în frigul de afară prin găurile capacelor de canale. Din ce în ce mai puține umbrele albe mișună pe străzile orașului și din ce în ce mai mulți amatori de băuturi puternice, fum gros de țigară și apă sărată se strâng în Corabia Veche.

Un somn nebun m-a făcut să mă trezesc a doua zi în jurul orei 2. Eram obosit cum nu am mai fost de mult timp, deși ziua trecută am petrecut-o în casă uitându-mă la televizor. Am pregătit din nou barca și în scurt timp am fost pe apă. Ceața de ieri încă zăbovește peste marea cu valuri scurte și negre. După câteva ore bune de prins pește, când deja a început să se întunece afară, am auzit din nou acel sunet pe care l-am auzit în copilărie.

”Nu!”, mă întrerupe Garcia.

Ba da, prieten drag, am auzit din nou cântecul dulce al sirenelor. Îți amintești și tu acea zi, când încă eram copii neînfricați și mergeam pe mare cu bunicul meu. Obișnuia să ne spună tot soiul de povești cu pirați, creaturi marine și comori ascunse. Îți amintești cum doar eu le-am auzit cântând și am fost tras către mare. Marea care m-a îmbrățișat rece în valurile ei și care mi-a șoptit vorbe sărate. Eu îmi amintesc doar cum tu și bunicul meu erați desupra mea și cerul albastru plin de păsări albe era în spatele vostru. Asta, și cântecul fermecător al sirenelor.

Dar în acea zi, l-am auzit din nou. Era la fel de dulce-sărat și îmbietor ca și prima dată. Venea de dincolo de golf și se apropia. Voci suave se completau una pe alta și marea dansa după cântecul lor, aruncându-mă dintr-o parte în alta, fiind acompaniată de tunete și vânt. Gloria era pierdută și confuză. Am reactionat cât de repede am putut și am pornit sirena bărcii pentru a acoperi sirenele mării. Puternică și urâta ca un tunet într-o zi cu soare, zgomotul infernal mi-a fost călăuza pentru a ieși din întunericul mieros al sirenelor. Am zburat pe vârfurile valurilor, prin ceața nebună, cât de repede am putut spre mal. Mici luminițe galbene apar pe fundalul munților, în sfârșit sunt acasă, îmi spuneam. Opresc sirenă bărcii și aud cum ultimul cântec al sirenelor este spart de un glas omenesc. Teama și agonia se amestecă în țipătul lui iar sirenele dispar în adâncurile mării. Ceața își pierde din puterea cu care ține marea în frâu și luminile caselor se transformă în lumini de pe cer. Nu sunt deloc aproape de casă. Sunt pe cale să părăsesc golful și stropi de ploaie încep să cadă peste marea blândă.

Corabia Veche primește din ce în ce mai mulți oaspeți și nori negri se abat peste oraș în timp ce paharele sunt umplute din nou. Zgomotul devine din ce în ce mai puternic și cântece de bucurie se aud de la bar. Micile bărcuțe de pe marea de pe tavan se pierd în fumul gros de țigară și valuri cu miros puternic își fac din nou loc în pahare.

Deși în golf, ceața își pierdea din putere, din afara golfului, un alt zid puternic de ceață mărșăluia cu forță spre New Haven. Mult mai înalt decât primul, aducea cu el ploi și vânturi viclene. Valurile îmi amenințau mica bărcuță cu mult înainte ca aceasta să se izbească de peretele de ceață. Vântul mă purta de pe un val pe altul într-un crescendo acvatic. Ploaia cădea puternic din cer, ca niște ace pregătite să străpungă pielea și zidul mort de ceață se apropia din ce în ce mai mult. Îl priveam cum înghițea marea fiind împins din spate de tobe celești și sulițe de lumină. Înainta ca o armată neînfricată condusă de un tiran și eu îi stăteam în cale. Am reușit să întorc barca, și când m-am întors spre el, Gloria era deja cuprinsă pe jumătate în fumul alb. Am simțit cum pieptul îmi era împins și cum umezeala îmi acoperă fața. Pipa nu mai avea nici o șansă să supraviețuiască, focul viu din ea pâlpâind o ultimă dată. Totul era alb. Știam că am întors barca în direcția potrivită, dar valurile mă purtau dintr-o parte în alta. Am încercat să înaintez spre mal, dar fără noroc. Tot ce puteam să fac era să supraviețuiesc furtunii. Simțeam cum Poseidon însuși mă ridică pe palme doar ca să mă arunce din nou în abisul ud. Valuri veninoase mă înconjurau și se apropiau de mine în timp ce norii acopereau marea ca o pătură neagră. Fulgere roșii se înălțau din apă spre prăpastia sumbră de sus. În cabină era o căldură pătrunzătoare așa că am deschis ușa să primesc imbrățișarea rece a stropilor de ploaie. Erau fierbinți și sângerii și străpungeau apa cu putere. Inima îmi începea să acompanieze tobele de pe cer cu lovituri alerte și transpirația îmi cădea de pe față, contopindu-se cu ploaia incandescentă și în acel moment, totul s-a oprit. Un tunet titanic de dincolo de golf m-a aruncat pe spate în cabina Gloriei. Un sunet atât de puternic încât ar fi doborât un munte a fost urmat de fulgere care au împânzit cerul. Hăul cumplit de sus a dat naștere unor săgeți întortocheate și hidoase de lumină care străpungeau norii. A fost atât de multă lumină încât am reușit să văd orașul prin ceața deasă. În cealaltă parte, în locul în care majoritatea săgeților au căzut, dincolo de golf, umbra unei corăbii stătea falnică în fața furtunii. Am căzut în lumea viselor.

Zgomot de sticlă spartă se aude din celălalt colț de bar, unde o chelneriță a scăpat o carafă cu vin. Un val de aplauze și multe zâmbete o susțin în timp ce aleargă după un mop și vinul roșu se scurge pe podeaua Corăbiei Vechi. Le arunc și eu un zâmbet în timp ce mă gândesc la viețile lor fără de griji. Mă întorc spre Garcia care a umplut din nou paharele și care așteaptă cu nerăbdare să-mi continui povestea.

Când m-am trezit era o liniște care mă măcina. Totul în jur era alb, chiar și marea părea un covor de zăpadă. Ploaia era la fel de deasă dar acum era rece ca gheața. Ceața plutea în aer și un miros sărat era suflat încet de vânt. Tot ce s-a întâmplat înainte de tunetul colosal părea o amintire veche și tristă. Am simțit mici dureri de cap și corabia neagră mi-a apărut undeva în spatele minții. Nu știu cât timp am petrecut pe mare atunci. Nu reușeam să găsesc nici un reper, busola nu funcționa și la intervale scurte de timp, corabia neagră îmi apărea în minte ca o lovitură în moalele capului. Eram amețit și singur. Nu reușeam să mă mișc de pe loc și ceața plutea grea în jurul meu. Un deșert acvatic se întindea sub mine și nu aveam unde să merg.

Atunci am observat-o pentru a doua oară. În depărtare, plutea pe marea albă și zgomote greu de înțeles se auzeau din dreptul ei. Am încercat să strig dar fără vreun folos. Chiar și de la depărtare, părea mult mai mare decât vaporul care vine în New Haven o dată la 3 luni. Probabil suflete nefericite pierdute pe mare în furtună, mă gândeam. Am pornit motorul și luminile în încercarea de a-i atrage atenția. Nimic. Corabia neagră mă privea mută de dincolo de ceață. Privind din nou busola, am observat că s-a stabilizat. Nu mai voiam să petrec nici măcar o secundă pe mare. Am încercat sirena Gloriei și indiferent de răspunsul primit, destinația mea era portul. Țipete de bucurie și de groază se auzeau din depărtare în timp ce pânza neagră a corăbiei cădea și steagul cu o mână care ținea un pahar roșu se ridica. Corabia și-a schimbat direcția spre mine, și împreună am pornit spre portul New Haven.

Un chelner îmbrăcat în căpitan de vas se apropie de masa din spatele nostru. Poartă pe brațe specialitatea casei, o corabie din carne, acompaniată cu sticle de vin roșu. Băutura curge în toate paharele și fumul gros împânzește barul. Garcia toarnă ultimul strop și îi face un semn Căpitanului să mai aducă o sticlă. Acesta zâmbește viclean și în scurt timp paharele noastre sunt umplute cu valuri.

Cu Gloria ancorată pe partea dreaptă a pontonului, pornesc un felinar vechi și aștept camarazii pierduți pe mare. Mă pregătesc să îi primesc în port și să le prezint atracțiile principale. Gargia zâmbește și zâmbesc și eu pentru prima dată după mult timp. Singurul lucru demn de arătat din New Haven e statuia fondatorului din care lipsesc câțiva dinți, furați de puținii copii din port. Ploaia măruntă îmi întră încet în haine și le simt grele ca o cămașă de zale. Las felinarul pe ponton și mă grăbesc spre casă, de unde iau pelerina neagră, cu care sunt și acum. În timp ce mă apropii de felinar, în depărtare, o umbră neagră uriașă se apropie de port. Ridic felinarul și observ cum stropii mărunți de ploaie străpung o apă roșie vâscoasă. Valuri timide de apă sângerie se lovesc de mal și un miros putred se ridică din mare. Sângele aduce cu el țipete contopite de bucurie și sminteală. Privesc din nou spre corabie și o vâd cum străpunge ceața ca o lance și se apropie de ponton.

Veche și mâncată de vreme, ancorează pe cealaltă parte a pontonului. În vârful ei, un corp de sirenă fără cap este prezentat ca o nestemată neprețuită. Țipetele auzite începeau să-și arate mesagerii. Bărbați necrozați și femeile lor, legați pe ambele părți ale corăbiei, cu lanțuri ruginite și funii aspre, aruncau zgomote macabre spre cer. Sângele lor se scurgea pe corpul negru al corăbiei oferindu-i o sclipire incandescentă. Pânza neagră privea orașul fiind gata sa-l cucerească. Din spatele țipetelor, voci voioase se auzeau de pe puntea creaturii negre. Ciuma plutitoare emana un miros bolnav care-mi punea noduri în gât. Stropii de ploaie nu reușeau să spele sângele oamenilor care agonizau și pași mărunți se auzeau apropiindu-se din corabie. Un bărbat înalt și frumos coboară primul. Avea pielea albă ca luna și părul negru și lung, impodobit cu câteva mărgele colorate. Un pistol și o sabie scurtă se odihnesc la brâul lui și o pălărie din piele ascuțită în 3 colțuri îi protejează capul de ploaie. O cămașă albă și un palton roșu fără mâneci îi acoperă corpul slab și cizmele lui pășesc fără zgomot și fără urme pe pontonul ud. Se apropie de mine și zâmbește șiret lăsând la vedere câțiva dinți de aur. Mă atinge ușor pe umăr cu două bătăi și își continuă drumul spre oraș. Încerc să mă întorc după el dar sunt luat prin surprindere de mulțimea de oameni sălbatici care ies din navă. Mici și agitați, puternici, unii cu prea mult păr și unii cu prea puțin, toți în haine vechi și murdare peste care a trecut mult prea mult timp și mult prea multă apă sărată. Îi simt pe toți cum se lovesc de mine și trec mai departe, fără ca eu să mă mișc. Figuri fantomatice împânzesc orașul și New Haven este cuprins de țipete de nebunie. Scap felinarul în timp ce privesc oamenii legați de navă transformându-se. Fețele lor chinuite se schimbă în fețele oamenilor din oraș. Îi cunosc pe fiecare în parte, acum legați de coșmarul de pe apă și urlând spre cer în timp ce lanțurile și funiile se strâng pe corpurile lor goale. Sângele începe să curgă din nou pe corpul navei, care se hrănește acum cu trupuri noi. Privesc cu groază cum oamenii pe care îi cunoșteam din copilarie atârnă neputincioși pe oroarea neagră iar sălbaticii în cămăși descheiate și cu săbii scurte trec prin mine, întorcându-se în burta bestiei. Căpitanul îi urmează și îmi zâmbește din nou mulțumitor. Înainte să calce în întunericul sângeros, scoate din buzunarul paltonului o monedă de aur, pe care o aruncă spre mine. Speriat și neputincios, las moneda să mă lovească în piept și să cadă pe scândura udă a pontonului. Privesc mut cum pânza corabiei este umflată de vânt și se îndepărtează de țărm. Încet, fiara neagră se apropie de ieșirea din golf, și sângele este inlocuit de apă sărată.

corabieCeața începe să se ridice și orașul mă așteaptă. Apuc felinarul și alerg spre el. Sper să mă întâlnesc cu cineva, cu oricine. Sper să fi avut un vis ciudat dar cu fiecare ușă încercată și cu fiecare casă vizitată realizez că totul a fost real. Eram un nebun prin ceață, încercând să găsesc locuritorii din New Haven. Zile întregi am căutat în fiecare colț al orașului. Nu am lăsat ușă nedeschisă și cameră nevizitată. Nimeni. M-am întors pe ponton și am așteptat corabia de coșmar să se întoarcă după ultimul rămas. Am așteptat în zadar. Am lăsat orașul pustiu în urma mea, dar nu înainte să îmi iau recompensa.

Scot din buzunarul hainei moneda primită de la căpitan și o așez pe masă. Garcia, care sunt sigur că acum mă crede nebun, o inspectează de la distanță. E plată, cu o formă rotundă, neregulată. Cu un pahar pe o parte și un craniu pe cealaltă, moneda stă nemișcată între cele două pahare goale. Lacrimi sărate încep să-mi cadă pe obraji și să mi se piardă în barbă. ”Am vrut să-i ajut. Erau pierduți pe mare și am vrut să-i ajut. Am vrut să-i ajut și am vândut sufletele din New Haven pentru o monedă.”

Corabia Veche e plină de zgomote de bucurie. Fălcile rechinilor zâmbesc pe pereți și corăbiile de pe tavan sunt înghițite de fumul gros de țigară. Nori triști se adună peste oraș, care este învăluit de un perete des de ceață.


Imagini: Flo

Mihai Mariș Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *